7 pași pentru a învăţa noi căi de apărare în faţa agresorilor (fizici sau emoţionali)

brain-paths
Acest articol este despre ce poate face fiecare dintre noi într-o situaţie în care este agresat. Acest articol nu este despre apatia şi lipsa de reacţie a locuitorilor marilor oraşe şi nici despre obiceiurile şi cultura românească deşi va face referire la acestea, nu este despre efectul de obsevator (by-stander effect) şi difuzia responsabilităţii în mijlocul mulţimii deşi le va aduce în discuţie. Acest articol nu este despre a explica din dorinţa de a scuza/acuza ci este despre a găsi soluţii şi resurse pentru fiecare dintre noi.

Acest articol este despre puterea pe care o are fiecare dintre noi de a se auto-educa pentru propria protecţie împotriva agresiunilor, de orice natură ar fi ele.
Cum s-a putut întâmpla? ne întrebăm mulţi.
 
  1. Cum s-a putut întâmpla ca atâţia oameni pe lângă care au trecut în plină zi să nu reacţioneze? Foarte pe scurt, putem identifica cel puţin 3 răspunsuri – unul se referă în primul rând la nevoia de a ne apăra propria piele care ne aduce în conştient frica de a nu păţi la fel dacă intervenim (vânzătorii din magazine cunosc foarte bine acest răspuns pe care îl au când sunt spectatorii furturilor petrecute sub ochii lor și nu comunică nimic victimei). Al 2-lea este răspunsul care se referă la ‘efectul de observator’ (by-stander effect) sau ‘difuzia de responsabilitate’, fenomen psiho-social denumit astfel şi studiat de specialişti după ce în 1964 au fost şocaţi de uciderea unei tinere de 29 de ani în New York în timp ce oamenii din jur care ar fi putut să audă/vadă nu au reacţionat, în căutarea unei explicaţii care să completeze populara afirmaţie cum că locuitorii marilor oraşe nu mai reacţionează, sunt apatici şi înstrăinaţi. Al 3-lea tăspuns vizează aspectul cultural cu multele lui faţete - care ţin de atitudinea unui popor în faţa pericolului de-a lungul secolelor (ce-am învăţat noi de la Mioriţa şi Meşterul Manole despre asta?), de micşorarea până la dispariţie a unei valori precum omenia (cu mass-media care oferă agresori şi ne-educaţi ca modele ale societăţii) precum şi de o normă mai mult sau mai puţin scrisă care se referă la măsura în care oamenii din jur vor interveni (sau mai degrabă nu) atunci când văd un bărbat agresându-şi partenera/soţia sau când agresiunea se petrece între membrii familiei.
  2. Cum s-a putut întâmpla ca o victimă agresată în mijlocul zilei, în mijlocul oamenilor, să nu aibă reacţia la care ne aşteptăm noi, cei care probabil nu am trecut printr-un astfel de eveniment? 
    Deoarece dacă am fi trecut am fi ştiut că agresorii mizează, în primul rând, pe starea de şoc şi de surpriză a victimei. Această ‘surpriză’ se traduce în termeni neuro-fiziologici prin trezirea instinctului de supravieţuire (‘fight or flight’, adrenalină/epinefrină, numiţi-l cum doriţi) dar această descărcare bruscă la nivel hormonal, pe lângă accelerarea presiunii arteriale, bătăilor inimii şi respiraţiei, poate induce o stare de ameţeală şi de senzaţie de vis (ceea ce nu prea ajută dacă am dori să reacţionăm fizic...). Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi martorii unei situaţii şocante şi apoi să simţiţi o stare tradusă prin ameţeală sau ‘a nu te mai putea ţine pe picioare’ sau 'parcă ar fi un vis'? Dar mai este o faţetă a răspunsului la starea de şoc: răspunsul neuro-fiziologic descris mai sus(cel instinctiv, al animalului) este însoţit de un răspuns psihologic care poate transmite comanda ‘plângi, oricum nu mai ai nimic de făcut’, ‘dacă taci şi nu ţipi poate scapi’ sau altă formulă învăţată la vârste mai fragede, în familie, în şcoli, din filme etc. Acest răspuns psihologic este cel pe care ni l-am însuşit în diverse situaţii, la vârste la care nu ştiam că avem dreptul de a ne apăra şi de a nu fi agresaţi, răspuns care s-a întipărit la nivelul creierului ca o ‘potecă’ pe care o vom apuca în stările de şoc dat fiind că este deja bătătorită şi familiară. 
 
Trăim în comunităţi, omul este un animal social, nu suntem singuri. Etc. Dar răspunsurile se află în primul şi-n primul rând în fiecare din noi şi a-mi fi mai bine va depinde în primul rând de mine – important este să cred că pot. 
 
Aşadar, ce putem face pentru noi – adulţii, părinţii, educatorii, liderii?
 
  1. În primul rând, identifică acele situaţii pe care le consideri tu agresiuni plecând de la cele 'clasice' - fizice, sexuale şi emoţionale
  2. Apoi identifică reacţia ta în starea de şoc - aminteşte-ţi astfel de momente pe care le-ai trăit şi vezi dacă există un şablon/pattern în reacţiile tale - te blochezi? ameţeşti? începi să tremuri? loveşti? vorbeşti sau, dimpotrivă, taci?
  3. Găseşte acei agresori care se află în prezent în viaţa ta (pasul 2 te-a ajutat puţin în acest sens). Vezi care este cel mai 'uşor' de abordat în primele tale exerciţii. Sau cel cu care doreşti să începi. 
  4. Caută metode de a-ţi dezvolta alte reacţii/răspunsuri/poteci neuronale pentru situaţiile nedorite cu care te confrunţi – este important să creezi alte poteci şi apoi să le bătătoreşti de câte ori ai ocazia. Acest lucru îl poţi face singur(ă) sau (preferabil) împreună cu un psiholog/specialist în dezvoltare personală. 
  5. Porneşte cu cea mai simplă situaţie pe care o identifici şi alege răspunsul dorit, atitudinea dorită, finalitatea dorită în relaţie cu agresorul cu care ai ales să începi. Exersează fie acasă fie (preferabil) împreună cu un specialist – psiholog (dacă doreşti să o faci doar verbal şi în imaginaţie) sau instructor de curs de autoapărare (dacă ai ales să incluzi în răspunsurile tale şi o potecă pentru răspunsul fizic).
  6. După ce ai găsit un model de răspuns care a funcţionat în mai multe situaţii, dezvoltă (treci de la o situaţie mai simplă la una care-ți pare mai grea) sau multiplică (transferă noul răspuns învățat, noua atitudine, de la o situaţie de agresiune verbală la una de agresiune emoţională). De tine depinde să faci acest lucru.
  7. Sărbătoreşte noua ta potecă neuronală şi noua ta atitudine. Ai făcut un nou pas spre mai bine.Şi scrie-mi, să ne bucurăm împreună. 
blog comments powered by Disqus